de Otilia IOSUB şi Anamaria MOCANU

 

Se salută cu un zîmbet pe faţă, se îmbrăţişează şi îşi povestesc noutăţile adunate de cînd s-au întîlnit ultima dată. Acesta ar fi putut fi primul act al mitingului din Piaţa Unirii din 14 decembrie 1989. Apoi ar fi trebuit să strnească un incident, să incite mulţimea şi să le spună celor adunaţi despre starea economică jalnică, lipsa culturii adevărate şi ruginirea industriei României.  Răzmeriţa lor a fost însă oprită înainte să înceapă. Au urmat zile de temniţă şi tortură şi izbăvirea Revoluţiei din Bucureşti. Pe 15 decembrie 2009, s-au salutat, s-au îmbrăţişat, iar apoi le-au povestit tinerilor care nu aveau mai mult de 6-7 ani pe atunci, despre comunism şi despre avanpremierea de la Iaşi a Revoluţiei. Amintindu-şi bătaia la tălpi, Ştefan Prutianu, Cassian Maria Spiridon, Titi Iacob, Vasile Vicol şi Petru Duşa au vorbit în Sala Senatului despre „Preţul Libertăţii”.

„Mai mult în mintea noastră”

Discuţia despre începuturile sfîrşitului comunismului a fost moderată de prof.univ.dr. Florin Platon care a ţinut să sublinieze, încă de la început, că „nu trebuie şi nu avem cum sa uităm că o asemenea răsturnare de proporţii ar fi fost infinit mai greu de conceput în absenţa unor oameni care au jucat în acele zile un rol decisiv”.

După revolta de la uzina Nicolina şi cea a studenţilor din 1987, punctul culimant al opoziţiei ieşene faţă de sistemul comunist a fost organizarea mitingului din 14 decembrie 1989. Responsabili au fost consideraţi, mai cu seamă, Ştefan Prutianu, în prezent profesor la Facultatea de Economie şi Admnistrarea Afacerilor, şi Cassian Maria Spiridon.

Cei doi au descris celor prezenţi în Sala Senatului mecanismul prin care au sperat să semneze la Iaşi certificatul de deces al comunismului.

Cassian Spiridon şi-a amintit că impulsul revoltei a venit de dincolo de Prut: „în vara lui 89, Frontul Popular din Moldova reuşise să impună grafia latină. Lucrurile din Basarabia erau pentru noi ceva senzaţional, avînd în vedere că la noi în ţară nu se mişca nimic. Şi de aici ideea de a înfiinţa acel Front Popular Român”. Chiar dacă nu era o organizaţie „cu acte în regulă şi carnet de membru”, ci o organizaţie „mai mult în mintea noastră”, Frontul Român a fost nucleul în jurul căruia s-a imaginat ulterior acţiunea de protest din Piaţa Unirii. „Ideea lui Ştefan Prutianu a fost ca fiecare dintre noi să contacteze alte trei persoane de încredere, să le vorbească în numele frontului şi să îi cheme în ziua de 14 decembrie, la orele 16, în Piaţa Unirii”, a continuat Cassian, explicînd că ziua de joi fusese aleasă pentru a se putea conta şi pe sprijinul studenţilor, care nu plecaseră  încă în vacanţă.

Deşi părea fără cusur, planul dizidenţilor ieşeni a eşuat, fiind descoperit din vreme de securitate, şi dejucat print-o lovitură de teatru. Piaţa Unirii era plină, în 14 decembrie, dar nu de manifestanţi, ci de securişti care îi împiedicau să se adune în grupuri mai mari de patru persoane. Tunurile cu apă, camioanele mari cu prelate şi cele două mari hoteluri ocupate, chipurile, de jucătorii dinamoviadei de judo, mutată subit la Iaşi, i-au descurajat să mai înceapă ceva iar revolta de la Iaşi s-a stins înainte ca focul alimentat de sutele de manifeste să se transforme în văpaie.

„Nu eram singurul cuib conspirativ din România”

În vreme ce povestirile dizidenţilor îl deleagă pe Ştefan Prutianu ca iniţiator al mişcării, acesta a declarat, plin de modestie, că nu îşi asumă nici un merit pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor din decembrie 1989. „Tentativa răzmeriţei de pe 14 decembrie a fost o întîmplare,  istoria oricum îşi urma cursul.  În jurul României, Europa de Est era revolută atunci, cu noi sau fără noi, revoluţia s-ar fi produs. Dacă nu s-ar fi întîmplat atunci, s-ar fi întîmplat mai tîrziu. Nu eram singurul cuib conspirativ din România”, a afirmat pe un ton temperat prof. univ. dr. Ştefan Prutianu. Cît despre zilele de detenţie, acesta s-a rezumat la a declara că preferă să folosească mai curînd sensul figurat al cuvîntului „reţinut”, ce apare frecvent în dreptul numelui său în documente ce vrobesc despre Revoluţie.

Chiar dacă mitingul în sine nu a mai avut loc, iniţiatorii săi au fost, rînd pe rînd arestaţi şi anchetaţi de Securitate fiind, în cele din urmă eliberaţi, pe 22 decembrie, cînd fitilul abia scînteind în Iaşi arsese pînă la Bucureşti.

Arestarea

Planul disidenţilor dejucat de forţele de ordine a făcut victime în rîndurile acestora. Primul arestat de Securitate a fost inginerul Vasile Vicol. El a vorbit despre cum  a fost cooptat de Ştefan Pruteanu şi cum acesta din urmă pentru a îl face să prindă curaj, i-a vorbit despre mulţimi de oameni manifestînd pentru aceeaşi cauză. “Înainte de 14 decembrie, eram într-o atmosferă febrilă, printre colegi. Noi care ştiam, Cassian, Moraru, ne frecam mâinile de satisfacţie. Am zis lasă că o să îi facem noi după cum s-a întîmplat în Cehoslovacia, în Germania. Îmi imaginam grupuri mici care, treptat, se vor mări pe z ice trece şi nu vor mai fi controlate. Dimineaţa, înainte să plec la serviciu, i-am zis soţiei, natural, să vina după-amiaza în Piaţa Unirii. Le-am zis acelaşi lucru tuturor colegilor din atelier: să vină, să nu le fie frică, nu vor păţi nimic. A venit şi vremea noastră. “Numai că lucrurile nu au stat pînă în final chiar cum plănuiseră după cum şi-a amintit Vicol.”Am fost chemat în biroul şefului de atelier. Mi s-au prezentat trei tovarăşi care au spus că sunt de la Securitate. Mi s-a făcut o percheziţie pe motiv că dispăruse o documentaţie tehnică”, Apoi, l-au arestat, iar Vasile Vicol a crezut că nimic grav nu i se putea întîmpla. “Eu reţinusem că nu mi se va întîmpla nimic. M-am aşezat pe un scaun ca şi cînd eram în delegaţie. Au început să mă întrebe de manifestaţie, dare u am negat. Apoi, a venit un ofiţer de securitate care a recurs la intimidări. M- a înjurat şi a început ancheta. În final, am recunoscut. Am zis că am auzit în tramvai.”
Inginerul Vicol trage uşor aer în piept şi povesteşte mai departe: “A urmat o bătaie crîncenă de la vîrful degetelor la antebraţ, cu bastonul de cauciuc.După care urmau alte declaraţii şi alte bătăi. În genunchi, pe un scaun m-au bătut la tălpi. Pe urmă, am fost pus pe masă şi tocat. Un episod pe care îl uitasem.”  Şi l-a reamintit cînd a dat ochii cu unul dintre cei părtaşi la tortură. Pe numele lui Matei, acesta i-a mărturisit inginerului Vicol: “A fost o treabă urâtă acolo, nu putea face nimic, erau presiuni mari de la Bucureşti”, îşi încheie Matei spovedania. După  ce a simţit pe pielea lui metodele de torută din era ceauşistă, Vasile Vicol admite că a fost vorba de naivitate. Pe 22 decembrie, a fost eliberat. Nu mai era un nume, pentru miliţie devenise un număr, 47. “În celulă aveam un coleg închis pentru că furase carne. Pentru că era în patul de sus, el mi-a spus că afară e zarvă. Apoi, am auzit un colonel zicînd că « pe ăştia nu îi mai oprim nici cu tancurile»”, a mai spus Vicol, remarcînd că atunci l-a cuprins o bucurie extraordinară.

Eliberarea

Pe lîngă episoadele de tortură rememorate de cei cinci, eliberarea a fost şi ea prilej de uimire, deocarece cu toţii erau suspicioşi privind motivele. Cassian Maria Spiridon a declarat chiar că avea impresia unui joc de-a şoarecele şi pisica: „Ieşirea noastră din puşcărie a fost într-o manieră absolut stranie. La amiază am fost dat afară din puşcărie. Mi-au spus să vin să îmi iau hainele civile, iar eu le spuneam că nu are rost, pentru că nu mi-am schimbat ideile. Am fost dat afară şi mă tot gîndeam că e o chestie psihologică, că îmi dau drumul şi iar mă prind, aşa cum face pisica cu şoricelul”.

Dezbaterea ne-a arătat, dacă mai era nevoie să o facă, faptul că, după 20 de ani, amintirile sînt la fel de vii pentru toţi cei care ţineau ascunse, pentru ziua de 14 decembrie 89, o lumînare şi versurile din „Deşteaptă-te române!”. „Amintirile acestea reverberează dureros pentru unii dintre noi”, a mărturisit spre final Ştefan Prutianu, adăugînd că nu regretă nimic decît tinereţea şi faptul că erau „atît de idealişti, ne apucase o frenezie”. Şi nici măcar democraţia naivă şi începătoare în care trăim nu a fost aspru criticată de cei care au vrut să o cheme în Piaţa Unirii: „O democraţie de 20 de ani este o copilă. Oamenii au rămas în mare măsură aceeaşi. Vrem o libertate de care să ne bucurăm fără să ne asumăm responsabilităţi. E o lumea liberă dar insuficient de responsabilă, o lume nerăbdătoare să ne schimbăm peste noapte. Mulţi au avut iluzia acestei schimbări rapide, iar iluzia naşte deziluzii”.

1987: Revoluţia de la Nicolina


Un semnal de alarmă privind starea generală de nemulţumire din acea perioadă a fost tras prima dată de cîţiva muncitori de la fosta Uzină Nicolina, în februarie 1987. În 14 decembrie 1989, o parte din aceeaşi lideri se regăsesc împreună cu alţii din aşa numitul “grup conspirativ” sub Frontul Popular Român.

Revolta de la Nicolina, pasul spre eliberare

Despre Uzinele Nicolina, unde acum mai sunt în jur de 100 de angajaţi, Petru Duşă povesteşte:”Era o fabrică mare. Aveau acces doar şefii de promoţie. De asemenea, absolvenţii de şcoli profesionale eminenţi. Se formase o oarecare comunitate, un pic deosebită faţă de ce se întîmpla în ţara noastră ca mental.” Nemulţumirile s-au accentuat din cauza problemelor financiare. “Regimul communist intrase într-o criză asemănătoare celei de azi. Nu se mai făceau aprovizionări, nu se mai plăteau în mod regulat salariile şi s-a intensificat regimul de lucru”, a povestit inginerul Petru Duşă. În fabrică s-a creat repede rumoare după ce în 16 februarie pe lîngă capul unui şef de secţie au început să treacă piese.”A fost fapta declanşatoare. La scurt timp, în curtea fabricii,  munictorii au început să vină  unul câte unul. Erau revendicări de ordin material dar şi politic. S-au strigat lozinci chiar lozinci împotriva conducătorilor de atunci. Ca în orice mişcare de acest tip, cineva trebuia să-şi asume responsabilitatea. Eu l-am identificat pe Titi Iacob”, a spus Duşa, deschizîndu-i astfel calea spre dialog fostului său coleg.

Titi Iacob: ”Am fost urmărit de securitate pînă în 1989”

Titi Iacob şi-a amintit cu emoţie cum i-a mobilizat pe colegii săi din acea vreme:”Este uşor să mobilizezi o masă de oameni, dar este greu de oprit. În acel moment, aveam o poziţie bună, eram specialist, aveam salariu bun , chiar foarte bun. Dar,  fiind o fire mai rebelă, însă moderată, nu eram membru de partid. Nu îmi convenea regimul şi felul cum trăiam. Muneam mult şi trăiam prost”. Cu tonul uşor revoltat, parcă al maistrului din acea zi, Titi Iacob a continuat povestea. “Cei de la utilaj economic s-au adunat jos şi m-au întrebat «Titi, nu mergem şi noi?». Am mers. Colegii mei ziceau ca n-aveau cîrpe de şters maşinile, în loc să ceară de mincare pentru copiii lor, n-aveam căldură, salarii. Lucram şi duminica. Am mers la sindicat. N-am găsit decît o uşă închisă. Am avut o sclipire să spun să fie anunţaţi studenţii,  pentru că eu aveam încredere în acea masă de tineri”. Euforia a trecut repede. “Nu s-a dus la îndeplinire nimic. Salariaţii aveau opinii diferite. Studenţii au ieşit seara din cite ştiu eu. Pe urmă a venit prim – secretarul în fabrică. Eu am vrut să ne cerem drepturile şi am cerut o staţie. Muncitorii însă au început să aruce cu pietre în director. Pe 16 şi 17 nu s-a mai lucrat. Pe 17 au venit securiştii, iar o parte au fost duşi la militie. Eu am fost urmărit de Securitate pînă în 14 decembrie 1989”, a încheiat Titi Iacob.